Am fost un “bun buddhist”

 

Click here to read the English version of this article

(articol revizuit în 20 decembrie 2024)

Mulţi practicanţi buddhişti sunt precum aceia care se holbează într-una la soare dar au corpul scufundat până la gât în căcat.
Aici soarele reprezintă idealul, Buddheitatea sau Iluminarea ce trebuie atinsă prin puterea personală. Acest ideal este, bineînţeles, unul deosebit iar practicantului îi place întotdeauna să se uite la el şi să se desfete cu multe cuvinte speciale despre Iluminare, vid, natura de Buddha, Nirvana, etc. Groapa cu căcat reprezintă însă, adevărata sa realitate de aici şi acum, limitele, ataşamentele, precum şi adânca lui karmă negativă ce îi acoperă mintea şi trupul ...
Şi totuşi, lui îi place să viseze la Iluminare, uneori chiar se gândeşte că aceasta este ceva posibil de atins în chiar această viaţă, până la urmă cu toţii avem, în esenţă, natura de Buddha, nu-i aşa? Iar acest vis continuă timp de 20, 30, 40 de ani, până când, în cele din urmă, ajunge să moară ca un om obişnuit şi neiluminat, ducându-se în viitoarea naştere cu toată karma, ataşamentele şi aşa-zisele „merite şi virtuţi” pe care crede că le-a acumulat în această viaţă.
 
Mă întâlnesc adeseori cu oameni care vorbesc într-una despre faptul că avem cu toţii natura de Buddha şi din cauza asta nu trebuie să facem nimic altceva decât să realizăm acest adevăr în mintea noastră. Aceștia sunt mereu plini de citate înţelepte din diverși maeştri despre natura de Buddha, vid, etc și încearcă o mulţime de practici, mergând întotdeauna încolo şi încoace, nefiind niciodată pe deplin satisfăcuţi de vre-o şcoală sau învăţător. „Sunt încă în căutare”, spun ei, întotdeauna simţindu-se comfortabil în această „căutare” a adevărului şi a practicii autentice. Însă, cred eu, dacă ar fi fost cu adevărat conştienţi de inevitabilitatea propriei morţi următorul pas ar fi fost să se întrebe cu sinceritate în ce stare a minţii i-ar găsi moartea dacă nu ar veni mâine ci chiar astăzi, în această oră şi secundă. Daca şi-ar fi pus lor înşile această întrebare, atunci ar fi simţit probabil mirosul rahatului spiritual în care se află şi s-ar trezi din visul plin de auto-satisfacţie al cuvintelor frumoase despre Iluminare.
Eu însumi am fost un „bun” buddhist căruia îi plăcea să se holbeze la soare până când conştientizarea propriei morţi m-a lovit atât de puternic încât m-a trezit din visul plin de auto-satisfacţie în care mă aflam. Deodată am devenit conştient nu numai de fragilitatea propriei vieti dar şi de impermanenţa practicii mele bazate pe puterea personală. În acel moment am abandonat puterea personală şi m-am refugiat în Amida. De atunci nu mă mai pot înşela cu „realizările” mele spirituale.
 
Îmi dau seama că sunt asemenea unuia care zace lipsit de speranţă într-o prăpastie adâncă şi întunecată, cu pereţi drepţi şi alunecoşi care nu pot fi escaladaţi cu posibilităţile mele limitate. Un om bun mă vede şi îmi aruncă o frânghie, însă fiind atât de slăbit, nu mă pot căţăra pe ea, aşa că omul cel bun îmi spune să mă leg de această frânghie groasă şi să mă las ridicat de el afară din prăpastie. Îmi zice să nu-mi fie teamă, ci să am deplină încredere în el ... Imediat îi urmez indicaţiile şi sunt eliberat.
 
Această prăpastie în care zăceam fără de speranţă este samsara (lumea nașterilor și morților repetate), omul cel bun îl reprezintă pe Buddha Amida iar frânghia este Legământul său Principal. Intenţia lui nu este să aibă o conversaţie placută cu mine despre vid ori natura de Buddha şi nici să mă încurajeze să escaladez pereţii înalţi şi alunecoşi deoarece îşi dă seama că nu am puterea de a face asta. Singurul lui scop este să mă salveze imediat, fără nicio întârziere şi în exact acest moment. El îmi spune: „te rog, te implor, prinde această franghie imediat, nu avem timp!” Frânghia respectivă este atât de bine adaptată încât nu trebuie decât să mă las purtat de ea, nefiind nevoie să mă caţăr eu însumi. Probabil stiţi cum arată acele tipuri de frânghii lansate din elicopter pentru a salva răniţii din situaţii periculoase. Aceste frânghii sunt în asa fel făcute încât cei salvaţi sunt aduşi imediat în siguranţă şi nu trebuie să se caţere ei înşişi.
 
A auzi chemarea lui Amida înseamnă a accepta învăţătura, adică intenţia Legământului său Principal. A mă lăsa purtat de frânghia trimisă de El este shinjin (credința în Buddha Amida) şi Nembutsu. – „Da, mă bazez pe tine. Mulțumesc pentru că mă salvezi așa cum sunt.” A te încrede în Buddha Amida şi a spune mulțumesc este Namo Amida Butsu.