Am fost un “bun buddhist”

-->

Mulţi practicanţi buddhişti sunt precum aceia care se holbează într-una la soare, dar au corpul scufundat până la gât în căcat.

Aici, soarele reprezintă idealul, Buddheitatea sau Iluminarea ce trebuie atinsă prin puterea personală. Acest ideal este, bineînţeles, unul deosebit iar practicantului îi place întotdeauna să se uite la el şi să se desfete cu multe cuvinte speciale despre Iluminare, vid, natura de Buddha, Nirvana, etc. Groapa cu rahat reprezintă însă, adevărata sa realitate de aici şi acum, limitele, ataşamentele, precum şi adânca lui karmă negativă ce îi acoperă mintea şi corpul…..

Şi totuşi, lui îi place să viseze la Iluminare, uneori chiar se gândeşte că aceasta este ceva posibil de atins în chiar această viaţă, până la urma cu toţii avem, în esenta, natura de Buddha, nu-i aşa? Iar acest vis continuă timp de 20, 30, 40 de ani, până când în cele din urmă, ajunge să moară ca un om obişnuit şi neiluminat, ducându-se în viitoarea naştere cu toata karma, ataşamentele şi asa numitele “merite şi virtuţi” pe care crede ca le-a acumulat în această viaţă.

Mă întâlnesc adeseori cu oameni ce vorbesc într-una despre faptul că avem cu toţii natura de Buddha ori că Divinul se află în fiecare şi din cauza asta nu avem nimic altceva de facut decât să realizăm acest adevăr în mintea noastră. Mereu cei ce vorbesc despre astfel de lucruri sunt plini de citate înţelepte din diferiţi maeştri despre natura de Buddha, vid, etc. De obicei, aceşti oameni încearcă o mulţime de practici, mergând întotdeauna încolo şi încoace, nefiind niciodată pe deplin satisfăcuţi de vre-o şcoală sau învăţător. “Sunt încă în căutare”, spun ei, întotdeauna simţindu-se comfortabil în această “căutare” a adevărului şi a practicii autentice. Insă, cred eu, dacă ar fi fost cu adevărat conştienţi de inevitabilitatea propriei lor morţi şi impermanenţe, următorul pas ar fi fost să se întrebe cu sinceritate, în ce stare a minţii i-ar găsi moartea dacă nu ar veni mâine ci chiar astăzi, în această oră şi secundă. Daca şi-ar fi pus lor înşile această întrebare, atunci ar fi simţit probabil mirosul rahatului în care se află şi s-ar trezi din visul plin de auto-satisfacţie al cuvintelor frumoase despre Iluminare.

Eu însumi am fost un ”bun” buddhist căruia îi plăcea să se holbeze la soare, până când conştientizarea propriei mele morţi şi impermanenţe m-a lovit atât de puternic încât m-a trezit din visul plin de auto-satisfacţie în care mă aflam. Deodată am devenit conştient nu numai de fragilitatea propriei vieti dar şi de impermanenţa practicii mele bazate pe puterea personală. În acel moment am abandonat puterea personală şi m-am refugiat în Amida. De atunci, nu mă mai pot înşela cu “realizările” mele spirituale.

Mă închipui zăcând lipsit de speranţă într-o prăpastie adâncă şi întunecată, cu pereţi drepţi şi alunecoşi ce nu ar putea fi escaladaţi cu posibilităţile mele limitate. Un om bun mă vede şi îmi aruncă o frânghie. Însă fiind atât de slăbit, nu mă pot căţăra pe ea, aşa că omul cel bun îmi spune să mă leg de această frânghie groasă şi să mă las ridicat de el afară din prăpastie. Îmi zice să nu îmi fie teamă, ci să am deplină încredere în el… Imediat îi urmez indicaţiile şi sunt eliberat.

Această prăpastie în care zăceam fără de speranţă este samsara (lumea naşterii şi a morţii), omul cel bun îl reprezintă pe Buddha Amida iar frânghia este Legământul său Principal prin care încearcă să mă ajute. Intenţia sa nu este sa aiba o discutie placută cu mine despre vid ori natura de Buddha şi nici să mă încurajeze să escaladez pereţii înalţi şi alunecoşi, deoarece îşi dă seama că nu am puterea sa fac asta. Singurul lui scop este sa ma salveze imediat, fără nici o întârziere şi în exact acest moment. El îmi spune: ”Te rog, te implor, prinde această franghie imediat, nu avem timp!” Frânghia respectivă este atât de bine adaptată încât nu trebuie decât să mă las purtat de ea, nefiind nevoie să mă caţăr eu însumi. Probabil stiţi cum arată acele tipuri de frânghii lansate din elicopter pentru a salva răniţii din situaţii periculoase. Aceste frânghii sunt în asa fel făcute încât cei salvaţi sunt aduşi imediat în siguranţă şi nu trebuie să se caţere ei înşişi.

Pe scurt, Jodo Shinshu poate fi descris în felul următor:

A auzi chemarea lui Amida înseamnă a accepta învăţătura, adică intenţia Legământului său Principal. A mă lăsa purtat de frânghia trimisă de El este shinjin (încrederea în Buddha Amida) şi Nembutsu. -“Da, mă bazez pe tine şi sunt recunoscător pentru că mă salvezi”. A te încrede în Buddha Amida şi a fi recunoscător este Namo Amida Butsu.