-comentariu al unui fragment din “Esenţialul credinţei” de Maestrul Seikaku-
Cele patru înţelegeri greşite despre nembutsu, prezentate de Maestrul Seikaku în fragmentul ales de mine din “Esenţialul credinţei”, au ca punct de plecare viziunea falsă despre impermanenţă, karma rea, karma bună şi una sau mai multe rostiri ale Numelui lui Buddha Amida.
Când vrem să înţelegem un obiect oarecare ne uităm la calităţile lui, la elementele care îl compun. Care sunt aşadar, elementele şi calităţile fundamentale ale vieţii? Un corp şi o minte supuse unui ciclu inexorabil al naşterii, creşterii, maturizării, decăderii şi morţii. Decăderii şi morţii … în special acestea două trebuie să ne atragă atenţia, la fel cum atunci când analizăm un obiect, anumite calităţi ies în mod special în evidenţă şi îl definim în funcţie de ele. În cazul vieţii, impermanenţa este una din caracteristicile ei fundamentale. Ce putem face aşadar, cu un obiect a cărui calitate fundamentală este impermanenţa? Care ne scapă întotdeauna printre degete şi este atât de periculos încât atunci când este greşit înţeles şi folosit dă naştere la suferinţă? Iată întrebarea fundamentală. Toţi practicanţii au analizat şi vor analiza această viaţă cu aceeaşi seriozitate cu care Siddharta[1] a tratat întâlnirea cu un bătrân, un bolnav, un mort şi un înţelept. Viaţa lui nu a mai putut fi la fel după aceste patru întâlniri. Viaţa celui care conştientizează adevărul impermanenţei nu este una împărţită între momentul de acum şi momentul morţii, ci o viată în care momentul morţii este trăit aici şi acum, conştientizat aici şi acum, în exact această secundă. Momentul convertirii mele a fost atunci când distanţa dintre mine şi moartea mea a fost redusă la zero. Până atunci, simţeam că am timp destul să practic meditaţia, să fiu înţelept, să citesc, etc. În momentul acela, însă, am simţit că nu mai am timp. Shinjinul (inima încrezătoare) meu a venit pe "patul de moarte'. De aceea nembutsul de atunci continuă şi acum, pentru că primul nembutsu a fost nembutsul unui muribund.
De ce însă, convertirea mea a fost de la o practică bazată pe puterea personală, către una bazată pe Puterea Celuilalt (Amida Buddha)? De ce nu către o alta “mai bună”, însă tot în cadrul puterii personale? Pentru că am simţit că nu mă mai pot încrede în mine însumi. Pentru că în momentul în care îţi simţi corpul fragil şi ai înaintea ochilor cadavrul unui prieten sau al unei rude apropiate, nu mai faci paradă de capacităţile personale. În acel moment am simţit că nu mai pot fi un refugiu pentru mine însumi iar Amida a devenit singurul refugiu. De atunci continui să simt acest adevăr zi de zi. Nu numai perspectiva morţii dar însăşi viata mea personală este o permanentă aducere aminte a necesităţii de a scăpa de mine însumi în braţele lui Amida.
Maestrul Rennyo spunea: “Învăţătura Dharmei lui Buddha este învăţătura non-egoului”. În buddhism, învăţătura non-egoului este legată adeseori de imaginea Bodhisattvaşilor care nu se gândesc niciodata la ei înşişi ci sunt în permanenţă dedicaţi salvării tuturor fiinţelor. Nimic mai adevărat, însă acesta este numai un singur aspect. Cum am putea înţelege noi, oamenii ignoranţi, învăţătura despre non-ego? În ce formă o găsim accentuată în Jodo Shinshu?
Consider că a urma învăţătura non-egoului înseamnă a abandona odată pentru totdeauna orice gând legat de meritele sau ne-meritele noastre şi a nu include nici un calcul personal în ceea ce priveşte naşterea noastră în Tărâmul Pur. Rennyo Shonin spunea:
“Când Credinţa este trezită în noi, naşterea în Tărâmul Pur este pe deplin stabilită. Rămâne în seama lui Amida să decidă dacă ne salvează după ce a distrus karma noastră negativă sau nu. Ar fi inutil în ceea ce ne priveşte să discutăm chestiuni legate de karma noastră rea. Ceea ce ar trebui să ne preocupe este că Amida îi salvează pe cei care se încred în el”.
Privesc cele două viziuni greşite, combătute de Seikaku, despre influenţa karmei rele sau karmei bune în actul ce duce la naşterea în Tărâmul Pur, în lumina acestor explicaţii ale lui Rennyo Shonin. La fel ca şi acesta, Seikaku demonstrează inutilitatea oricăror agăţări de răul karmic sau binele karmic din trecut. A vorbi despre, ori a ne gândi la karma noastră înseamnă a fi orbiţi de noi înşine şi a nu îl vedea pe Buddha. Înseamnă a nu auzi învăţătura ci zgomotele egoului personal. Pentru că ce este până la urmă practica noastră, a recitării cu credinţă a Numelui lui Buddha, dacă nu ieşirea din capcanele periculoase ale egoului care se crede centrul Universului şi care în zadar ne minte că se zbate să se depăşească pe el însuşi şi să atingă Nirvana prin propriile eforturi, când de fapt nu face decât să se întărească pe sine într-un mod subtil, punând şi mai multe bariere între el şi adevărata Iluminare. Oare cum ar putea egoul să se autoelimine bazându-se tot pe el însuşi, oare cum s-ar putea face dintr-o cărămidă o oglinda doar prin lustruirea cărămizii? Acestea sunt întrebări fundamentale în Jodo Shinshu.
Apoi, a se îngrijora de câte ori trebuie să recite nembutsu este de asemenea inutil pentru cineva care se bazează pe Amida. Nu trebuie să devenim complicaţi ci să căutăm să înţelegem esenţialul. Numele nu este separat de shinjin. Saichi spunea:
“Când cineva răceşte, nu se poate abţine să nu tuşească. Eu am prins “guturaiul” Dharmei lui Buddha şi nu mă mai pot opri să tuşesc nembutsu”.
Nembutsul credinţei nu apare înainte de Trezirea credinţei tot aşa cum tuşitul nu provoacă guturai ci este o expresie, o manifestare a acestuia. Îmi place această explicaţie simplă despre legătura dintre shinjin şi nembutsu. Este uşor să deducem de aici că numărul de recitări este neimportant; el poate fi mai mic sau mai mare, nu are importanţă. Însă în mod cert, atunci când suntem răciţi vom tuşi de mai multe ori. Ar fi de-a dreptul stupid să considerăm că o răceală se manifestă doar printr-un singur tuşit, chiar dacă ne-am dat seama de existenţa ei când am tuşit prima oară. La fel, atunci când ne încredem pentru prima oară în Amida, recităm nembutsu în mod spontan, ca expresie a credinţei. Namo Amida Butsu – mă refugiez în Buddha Amida – este ceva cât se poate de natural. Apoi, din moment ce ne-am molipsit de shinjin, bineînţeles că vom mai simţi nevoia să recităm nembutsu şi altă dată. A te gândi “oare de câte ori ar trebui să tuşească un om răcit”, sau “de câte ori trebuie să spună un îndrăgostit ‘’te iubesc”, nu este altceva decât a filosofa asupra răcelii şi a iubirii. Înseamnă a o privi din afară. A sta pe margine şi a privi la Legământul Principal, întrebându-te de câte ori trebuie să reciţi nembutsu, înseamnă că încă nu te-ai “agăţat de manecile lui Amida”, cum zice Rennyo.
Trebuie cu adevărat să ne lăsăm îmbrăţişaţi de nembutsu, adică să ne bazăm pe Amida şi să nu ne mai preocupăm de nimic altceva. Iar acest lucru să îl facem chiar azi, adică aici şi acum, pe patul de moarte al zilei de azi, unde orice întrebare inutilă încetează iar nembutsu apare în mod spontan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu