“Cenuşă albă” - Gânduri despre impermanenţă -

“Când contemplu adânc natura trecătoare a existenţei umane, îmi dau seama că, de la început şi până la sfârşit, viaţa este impermanentă ca o iluzie. Nu am auzit încă de nimeni care să trăiască zece mii de ani. Cât de repede trece viaţa omului!

Cine în această lume de azi îşi poate menţine forma umană pentru chiar şi o sută de ani? Nimeni nu ştie dacă eu voi muri primul sau ceilalţi, dacă moartea va veni astăzi sau mâine. Plecăm unul după altul mai repede ca picăturile de rouă de pe flori sau de pe vârfurile firelor de iarbă. Aşa se spune. Deşi dimineaţa avem feţe strălucitoare, până seara ne putem transforma în cenuşă albă.

Odată ce vânturile impermanenţei au bătut, ochii noştri se închid imediat iar respiraţia se opreşte pentru totdeauna. Apoi, feţele noastre strălucitoare îşi schimbă culoarea iar înfăţişarea lor încântătoare, asemenea florilor de piersică sau de prun, este pierdută. Familia şi rudele se vor aduna şi vor jeli, dar totul în zadar.

Din moment ce nu mai este nimic altceva de făcut, vor căra mortul departe, pe câmp iar apoi tot ce a mai rămas după ce corpul a fost incinerat şi s-a transformat în fum de noapte, este doar cenuşă albă. Cuvintele nu pot descrie tristeţea tuturora.

Astfel, natura trecătoare a existenţei umane este în aşa fel încât moartea vine la tineri şi la bătrâni deopotrivă şi fără nici o discriminare. Aşadar, trebuie ca noi toţi să luăm în considerare chestiunea de cea mai mare importanţă a vieţii de după moarte, să ne încredem din toată fiinţa noastră în Buddha Amida şi să recităm nembutsu.”

Cenuşă albă – Scrisoare a Maestrului Rennyo

-------------------------------

“Cenuşă albă” este o meditaţie asupra impermanenţei şi morţii, pe care atunci când o citesc o asemăn cu ultimele cuvinte ale lui Buddha Shakyamuni: “Toate lucrurile sunt pieritoare, străduiţi-vă conştient”.

În această scrisoare totul se reduce la conştientizare: a fi sau a nu fi conştient de propria moarte, de propria impermanenţă.

Cred că mai toţi oamenii sunt inconştienţi de faptul că viaţa lor se îndreaptă inevitabil către moarte. Când cineva nu devine pe deplin conştient de impermanenţa vieţii şi de natura schimbătoare a tot ceea ce îl înconjoară, nu este capabil încă să se folosească de religie pentru a găsi un adevărat scop existenţei sale. Din contră, va acorda întreaga sa atenţie lumii exterioare şi îşi va căuta împlinirea acolo.

În buddhismul timpuriu una din cele mai folosite practici era meditaţia asupra morţii. Discipolul stătea într-un cimitir şi medita asupra unui cadavru, observând starea în care se afla acesta şi conştientizând faptul că acelaşi lucru i se va întâmpla şi corpului său. În acest fel, devenea din ce în ce mai trezit faţă de realitatea morţii şi mai capabil să se detaşeze de trup. Cred că oamenii din ziua de azi nu îşi acordă suficient timp pentru a medita asupra adevăratei naturi a vieţii, ci se comportă ca şi cum ar trăi la nesfârşit.

Majoritatea oamenilor se uită la un cadavru ca la ceva ce i se poate întâmpla doar altcuiva, asemenea unui ghinion. Ei înţeleg moartea doar la nivelul informaţiei dar nu o simt ca pe ceva inevitabil. Când cineva începe să devină conştient de realitatea morţii şi de impermanenţa tuturor lucrurilor, se opreşte. Este oprirea ce poate oferi vieţii sale un adevărat înţeles.

Conştientizarea morţii, a bolii şi a bătrâneţii a fost de asemenea ceea ce l-a făcut pe Siddhartha, viitorul Buddha Shakyamuni, să îşi părăsească palatul regal şi să caute Iluminarea supremă.

În ceea ce mă priveşte, cuvintele care îmi vin cel mai des în minte din învăţătura lui Buddha sunt îndemnuri bazate pe conştientizarea impermanenţei. Le repet fără să vreau în mintea mea: “nu am timp, viaţa şi moartea sunt foarte importante”, sau “urmează Calea ca şi cum aceasta ar fi ultima zi din viaţa ta”.

Legea impermanenţei este cea care mă face să fiu buddhist. Un moment de cotitură în viaţa mea a fost moartea a trei persoane foarte importante pentru mine: un prieten, urmat la câteva luni de tatăl său şi bunica mea. În istoria personală aceasta a fost perioada în care am părăsit calea puterii personale şi m-am refugiat în Legământul Principal al lui Buddha Amida. Îmi vine foarte greu să redau în cuvinte toate trăirile de atunci.. Este o senzaţie ciudată şi de nesuportat să îţi simţi mâinile şi corpul fragil, asemenea unui băţ de chibrit. Uneori gândul propriei mele morţi mă sperie, nu citesc decât rareori liniştit această scrisoare a lui Rennyo. Sunt cuvinte şocante şi grele care nu pot fi liniştite decât de ultima frază în care Maestrul vorbeşte despre încrederea în Buddha Amida şi recitarea nembutsu-lui. În această ultimă frază se află speranţa noastră; fără ea întreaga scrisoare ar fi doar producătoare de depresii.

Maestrul Rennyo nu spune precum Sutra Inimii: “nu există moarte, nu există durere, nu există început al durerii nici sfârşit al durerii” ci “există moarte, există durere, bazaţi-vă pe Buddha Amida”.

În faţa şocului pe care moartea şi impermanenţa îl aduce oricărei fiinţe obişnuite, Maestrul Rennyo nu vorbeşte despre lucruri subtile. Asta îmi place foarte mult în Jodo Shinshu, accentul nu este pus pe ceea ce putem deveni – toţi suntem potenţiali Buddha şi trebuie să conştientizăm acest lucru – ci pe ceea ce suntem aici şi acum, adică fiinţe ignorante care nu pot face faţă şi nu pot depăşi prin propriile lor puteri problema naşterii şi a morţii. Pentru astfel de fiinţe, Buddha Amida spune: “Totul este ok, doar bazaţi-vă pe mine”. Este exact ceea ce aveam nevoie să aud. 

Legământul Principal al lui Amida conţine cuvintele pe care le căutam cu disperare în tot buddhismul. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu nu cred că vre-o frază înţeleaptă a unui maestru Zen mă poate face să depăşesc această problemă. Pentru mine faptul că deja am în mine natura de Buddha nu mă încălzeşte cu nimic, nu schimbă nimic, nu mă ajută cu nimic. Este doar o frază frumoasă. Nu pot depăşi perspectiva propriei mele morţi printr-o detaşare bazată pe puterea personală.

Întâlnesc mulţi oameni care cad extaziaţi în faţa unor fraze subtile ce depăşesc nivelul comun de înţelegere; probabil acesta este motivul pentru care Zen-ul are atât de mult succes în Europa şi America prin koan-urile (1) sale pe care nu ştiu câţi le practică în adevăratul lor spirit. Însă pentru mine singura realitate este doar aceasta: pot muri mâine; ce se va întâmpla cu mine? Virtuţile mele sunt slabe aşadar, viitoarea naştere este nesigură dacă nu mă bazez pe Amida. Aceasta este singura realitate. Sunt omul aflat înaintea celor două râuri de foc şi de apă, din toate părţile sunt înconjurat de primejdii, sunt speriat şi depăşit de tot ce mi se întâmplă,…. Amida mă cheamă, cum aş putea să nu răspund chemării Lui. ….

Namo Amida Butsu.

______________________________________________________

Note:

(1) Koan-ul este un cuvânt sau o frază fără sens din punct de vedere al limbajului şi care nu poate fi “rezolvat” de intelect. Este folosit ca un exerciţiu pentru a sparge limitările gândirii convenţionale şi pentru a dezvolta intuiţia, oferind în acest fel practicantului şansa de a atinge o conştientizare de dincolo de dualitate. Sunt folosite ca obiecte de meditaţie în Zen-ul Rinzai. Adeseori aceste koan-uri sunt însă tratate de mulţi oameni doar ca nişte jocuri intelectuale interesante, pierzându-şi aşadar funcţia originară.